Jucand handbal din ceruri...

Marian Cozma a fost acolo! A câştigat, alături de colegii săi de la Veszprem, disputa din Liga Campionilor contra spaniolilor de la Real Ademar. A marcat din poziţia sa clasică, de pivot, l-a învins pe portarul adversarilor de pe extremă, a fost, la rândul său, goalkeeper-ul maghiarilor. Cum altfel ar fi putut să câştige Veszprem un duel cu o echipă care, în primele minute, i-a părut superioară? Spaniolii ajungeau cu lejeritate la poarta ungurească, iar în atac nu reuşeau să găsească soluţii în faţa zidului impenetrabil creat de iberici. Marian se odihnea… Au fost câteva zile grele pentru el, marcate de suferinţa ireversibilului sfârşit. L-a durut atunci când nişte nemernici l-au înjunghiat. Dar mai mult l-a durut că îşi lasă părinţii singuri, că aceştia sunt nevoiţi să îşi petreacă restul vieţii îngropaţi în durere. “M-au omorât şi pe mine!” a rostit, sfâşietor, cea care i-a dat viaţă. Iar acest lucru a fost, cred, mai greu de suportat pentru Marian decît orice lovitură de cuţit.
Colegii săi au avut apoi o evoluţie supraomenească. Au înscris din toate poziţiile, s-au apărat exemplar, goalkeeper-ul a închis efectiv poarta. Asta pentru că, pe tot parcursul jocului, Marian Cozma a fost alături de ei. Românii şi ungurii s-au urît reciproc pînă la moartea handbalistului nostru. Jertfa lui a legat două lumi aparent incompatibile, a făcut ca toţi românii să ţină, în seara partidei cu Real Ademar, cu “duşmanii” lor. Pentru că meciul se juca în memoria marelui număr 8 al lui Veszprem. La finalul partidei, o mare de lacrimi a fost în Ungaria, o mare de lacrimi în România. Iar Cozma, de undeva de sus, probabil a zîmbit. Şi-a mai condus colegii către încă o victorie. De această dată din ceruri...